Iat-o pe Becca, alter ego-ul meu

Înainte de a-mi trece prin cap s-o concep, își însușise deja dinții mei. După ce mi-a făcut gutiera, dentistul mi-a arătat mulajul din gips și m-a întrebat: „Vrei să-l păstrezi?”

„Dacă nu, ce faceți cu el?”

„Merge la gunoi, dar e complicat pentru că-i un deșeu special.”

Cum evit să acumulez lucruri și-mi displace tot ce nu este reciclabil sau reutilizabil, am zis „Bine, îl păstrez ca să-mi zâmbesc.”

Așa se face că mulajul s-a fofilat într-o cutie pe raftul meu de rechizite artistice.

Ani mai târziu, Becca mi-a revendicat agrafele chirurgicale. Cum să refuzi o asistentă amabilă care întreabă: „Vrei să-ți păstrezi agrafele?”

„Poftim?!”

„Adică… într-un borcan?!”

„Se face?”

Îmi amintesc de spital, unde, la externare, m-am oprit pentru niște formalități. Procedură de rutină care include recomandări, una fiind pentru extragerea agrafelor în zece zile.

Fără stres pentru operația în sine, din pură curiozitate, am întrebat: „Ce se întâmplă dacă nu le scot? La urma urmei, sunt făcute dintr-un metal sofisticat.”

Asistenta a ezitat: „Infecție garantată, nu sunt concepute să rămână în scalp.”

„Sunt sigură că există lume cu piercinguri care arată ca niște agrafe chirurgicale. Nu se poate să fiu prima care se gândește la asta.”

„Da, dar piercingurile au un design diferit și sunt fabricate din aliaje speciale.”

Explicația era logică, așa că mi-am notat data programării în calendar.

Așa se face că zece zile mai târziu, am ieșit din clinică cu o cutie de medicamente transparentă în care asistenta a turnat cu grijă o soluție peste capsele care colcăiau ca niște larve. Că o fi fost o soluție de alcool sau nu, am amânat să deschid cutia pentru a evita mirosul pe care l-ar fi putut degaja. A rămas prin preajmă, pe un raft cu alte lucruri în așteptare de a fi organizate.

Ideea cu Becca mi-a venit un an mai târziu. Pe un alt raft, aveam un cap din polistiren cu rolul de a ține locului un șirag de perle roșii. Singura decorație pe care o folosesc pentru a aranja masa de Crăciun. Nu vreau brad, ci un șuvoi de perle roșii răspândite printre tacâmuri și pahare. Ca alternativă, le-aș putea agăța pe perete de la un tablou la altul. Șiragul e suficient de lung pentru a fi întins pe cel puțin doi pereți și în jurul ferestrelor. Este o pacoste, pentru că, lăsate din mâna, în momentul în care nu-s fixate, perlele se împrăștie, guvernate de ceva legi fizice bizare. Odată ce agitația de Crăciun a trecut și m-am săturat să rulez perlele înapoi în jurul capului, le-am pus într-un borcan pe raftul cu alimente uscate pentru puțină culoare, în contrast cu orezul, pastele, ovăzul și celelalte ingrediente. La-ndemână pentru a face farse prietenilor care întreabă „Alea-s bomboane?”

Fără perle, capul a devenit inutil. Unde să-l pun? Ce să fac cu el? Hmm, undeva prin casă, trebuiau să fie dinții și agrafele mele. Destul de descriptiv pentru un autoportret. Criminalistica folosește genul ăsta de piese pentru a identifica victimele. Cum nu se poate mai unic.

Le-am asamblat cu bun simț anatomic. Parcă prea lejer, nemulțumită de textura și forma sa, am investit săptămâni să-l îmbrac în nenumărate straturi de papier-mâché.

Apoi mi s-a părut ponosit. Prea conform, arătând ca un model didactic „Aceasta este linia bisturiului care traversează mușchiul temporal și creează o disfuncție a articulației temporomandibulare, bla bla bla.”

Totuși, o identitate i-ar prinde bine. Am scotocit prin vechea cutie de pantofi plină de așa-zise comori, să văd dacă găsesc ceva potrivit. Ah, o piele de șarpe. Un pic mai lungă decât cicatricea, perfectă pentru a o sublinia. Ca să zic așa, alter ego-ul meu avea nevoie de o bestie.

Obtuz… nu i-ar strica un pic de volum. Moment în care una dintre pisici a găsit niște pene și le-a împrăștiat prin casă. În loc de a o admonesta, am gratificat-o cu „mersi, motanel” și niște crochete. Odoratul pisicii este de neîntrecut. Chiar săpunite și clătite, mirosul de zburătoare era imprimat în pene pentru totdeauna. Așa că am înfipt trei pene în cicatricile colaterale, două în găurile de drenaj și una în orificiul cateterului de la baza gâtului.

O prietenă în vizită i-a complimentat puritatea, menționând lucrările unui artist japonez. Am dedus că avea nevoie de culoare. Si l-am transformat într-un războinic.

Asta să-i fie forma finală. Gata cu modificările.

Am botezat-o Becca.